Nu aveți suficient timp pentru a citi articolul integral? Ascultați rezumatul în 2 minute.

În multe organizații care eșuează, problema nu este o lipsă de înțelegere. În momentul în care o situație se deteriorează, analiza este adesea completă, inteligentă și aliniată la nivel intern. Există scenarii multiple. Riscurile sunt cartografiate. Sunt înțelese compromisurile. Platformele sunt impresionante.

Și totuși, afacerea tot se prăbușește.

Acesta nu este un paradox. Este un model.

O analiză excelentă nu dă greș. Execuția eșuează atunci când nimeni nu este poziționat structural pentru a duce la îndeplinire deciziile odată ce acestea devin ireversibile.

De ce apelează organizațiile la analiză atunci când presiunea crește

Atunci când presiunea crește, analiza se simte în siguranță. Aceasta creează mișcare fără angajament. Comandarea unui alt studiu, a unui alt scenariu sau a unui alt diagnostic semnalează control și diligență, în special la nivelul consiliului de administrație. Se câștigă timp, se distribuie responsabilitatea și se amână expunerea personală.

Consultanții sunt foarte buni în ceea ce sunt angajați să facă. Ei clarifică complexitatea, scot la suprafață opțiunile și testează ipotezele. În fazele incipiente sau stabile, este exact ceea ce au nevoie organizațiile.

Problema începe atunci când analiza devine un substitut pentru autoritate.

La un moment dat, întrebarea nu mai este “Ce ar trebui să facem?”, ci “Cine este dispus să o facă, să o semneze și să suporte consecințele?” Analiza nu răspunde la această întrebare. Oamenii o fac.

În cazul în care executarea se întrerupe de fapt

Execuția rareori se prăbușește pentru că planul este neclar. Ea se prăbușește pentru că responsabilitatea se fragmentează pe măsură ce expunerea crește.

Se derulează o secvență familiară. Recomandările converg. Conducerea dă din cap în semn de acord. Toată lumea este de acord cu direcția, dar nimeni nu vrea să fie primul care acționează. Deciziile sunt escaladate, apoi parcate. Sunt formate comitete pentru “alinierea părților interesate”. Consilierii sunt invitați să rafineze concluziile deja acceptate.

Nimic nu este greșit din punct de vedere tehnic. Nu se întâmplă nimic decisiv.

Pe măsură ce deciziile se apropie de punctele fără întoarcere, comportamentul se schimbă. Liderii interni ezită, nu pentru că nu sunt de acord, ci pentru că prețul greșelii devine personal. Riscurile juridice, reputaționale și de carieră trec de la abstract la concret. Autoritatea se subțiază exact atunci când este cea mai mare nevoie de ea.

Acesta este momentul în care execuția începe să eșueze, chiar dacă analiza este solidă.

De ce consultanții nu pot suporta riscul de execuție

Aceasta nu este o critică la adresa consultanților. Este o realitate structurală.

Consultanții oferă consiliere. Ei nu dețin responsabilități statutare. Ei nu semnează dosare, nu se confruntă cu autoritățile de reglementare, nu negociază cu sindicatele și nu explică consecințele angajaților și contrapartidelor. Rolul lor este de a informa deciziile, nu de a absorbi consecințele.

Pe măsură ce situațiile devin mai expuse, această limită devine critică. Cu cât deciziile sunt mai ireversibile, cu atât mai puțin contează analiza și cu atât mai mult contează autoritatea. Atunci când nimeni din cadrul organizației nu este poziționat sau dispus să dețină această autoritate, execuția stagnează.

În mod ironic, acesta este adesea momentul în care organizațiile solicită și mai multă analiză. Aceasta pare productivă, dar crește distanța față de procesul decizional. Cunoașterea se acumulează. Răspunderea nu se acumulează.

Iluzia progresului

Din exterior, aceste organizații par active. Întâlnirile se înmulțesc. Grupurile de lucru avansează. Actualizările sunt frecvente. Consiliile de administrație primesc rapoarte periodice. Totul pare ocupat.

Pe plan intern, execuția este înghețată.

Clienții simt o ezitare. Furnizorii înăspresc condițiile. Autoritățile de reglementare își pierd răbdarea. Banii se scurg prin întârzieri și indecizii pe care nimeni nu le deține în mod explicit. Colapsul, atunci când are loc, este rareori brusc. Este rezultatul cumulat al unei execuții negestionate.

Mai târziu, se pune întrebarea: “De ce nu am acționat mai devreme, când am știut?”

Răspunsul incomod este că problema nu a fost niciodată cunoașterea.

Ce necesită de fapt executarea

Execuția sub presiune necesită trei lucruri pe care analiza nu le poate oferi: autoritate, prezență și expunere.

Autoritatea înseamnă dreptul de a decide și de a semna, nu doar de a recomanda. Prezența înseamnă să fii prezent atunci când apar decizii, nu atunci când sunt programate reuniuni. Expunerea înseamnă acceptarea faptului că deciziile au consecințe care nu pot fi externalizate.

Atunci când aceste elemente lipsesc, execuția devine performativă. Planurile există, dar acțiunile întârzie. Responsabilitatea este împărțită până când dispare.

Acesta este motivul pentru care execuția se reia adesea numai atunci când cineva este abilitat structural să o efectueze.

De ce autoritatea de executare schimbă rezultatele

Atunci când autoritatea de execuție este restabilită în mod clar și vizibil, comportamentul se schimbă rapid. Deciziile nu mai așteaptă consensul. Succesiunea devine coerentă. Părțile interesate externe reacționează diferit, deoarece responsabilitatea nu mai este ambiguă.

Nu este vorba despre o conducere eroică sau despre o comunicare mai bună. Este vorba despre instalarea unei persoane al cărei rol este de a executa ceea ce se știe deja, fără a proteja un viitor în cadrul organizației.

În multe situații pe care le vedem la CE Interimar, organizațiile solicită sprijin pentru execuție numai după ce analiza a fost epuizată. Până atunci, problema nu este lipsa de înțelegere. Este lipsa unei persoane dispuse și capabile să suporte greutatea acțiunii.

Adevărata lecție din spatele strategiilor eșuate

Atunci când o organizație bine sfătuită se prăbușește, este tentant să dăm vina pe strategie, pe consultanți sau pe piață. Cel mai adesea, eșecul constă în diferența dintre cunoaștere și acțiune.

Analiza poate lumina alegerile. Ea nu le poate face.

Execuția eșuează nu pentru că răspunsurile au fost greșite, ci pentru că nimeni nu a fost poziționat pentru a acționa pe baza lor atunci când a fost cel mai important. Întreprinderile se prăbușesc rareori din cauza ignoranței. Ele se prăbușesc din cauza ezitării, mascată drept diligență.

Înțelegerea acestei diferențe este ceea ce separă organizațiile care își revin de cele care continuă să comande răspunsuri mai bune în timp ce rezultatele se înrăutățesc.

La un moment dat, execuția nu mai este o problemă analitică. Este o problemă de leadership.